Iarna pe poteci spre Saca Mare – peisaje de ianuarie

Iarna pe poteci

Iarna pe poteci spre Saca Mare. Fiecare acțiune pe care o facem pentru prima oară aduce un mix de senzații – curiozitate, entuziasm, puțină nesiguranță. Cum e iarna prin pădure? Cum arată vârful muntos înzăpezit? Va fi soare sau va fi ceață? Va fi alunecoasă poteca? Va fi prea frig? Ne vor ieși în cale animale sălbatice? Sunt întrebările care mi-au străfulgerat gândirea în noaptea anterioară primei mele drumeții de iarnă. Experiențele noi sunt însă paginile albe care așteaptă a fi scrise cu noi povești. Peisajele de iarnă descoperite în diverse fotografii sau păstrate ca amintiri ale iernilor din copilărie îmi dau târcoale. În plus, îmi alimentează dorința de a porni pe poteci cu povești și în anotimpul hibernal.

„Zi veritabilă de iarnă”

Așa că las deoparte micile griji și ascult chemările unei naturi care se vrea descoperită indiferent de anotimp. Astfel, aleg drumeția pe Vârful Saca Mare, oferită de Backpackers România, pentru ziua de duminică, 12 ianuarie 2025. Cu două zile înainte, ni se transmite prognoza meteo. „O zi veritabilă de iarnă, cu puțină ninsoare de dimineață și soare printre nori, de la prânz încolo. Vântul nu ne va deranja prea mult, întrucât vom urca prin pădure și nu vom avea treabă cu el”. Cei de la Salvamont ne-au încredințat că este zăpadă, avem cu ce ne bulgări, pentru că ninsese în acea săptămână. Așa că … iarna pe poteci spre Saca Mare!

Vârful Saca Mare

Cel mai înalt pisc al munților Gurghiu, din județul Mureș, este Saca Mare (1777 m). Munții Gurghiu sunt o grupă muntoasă a Carpaților Moldo-Transilvani. Vârful este o parte din culmea unui crater vulcanic uriaș. În condiții senine și fără presiune atmosferică, de pe platou, se deschide o superbă priveliște către bazinul Giurgeu, munții Harghita și Hășmaș, dar se pot zări și munții Rodnei sau Piatra Craiului. Se spune că iarna este vizibilitatea perfectă. Dar depinde de zi! Nu a fost în drumeția noastră care a avut totuși farmecul ei.

Arhaismul „sacă”

De unde denumirea aceasta? Saca Mare…
O fi probabil din arhaismul „sacă”. Poate desemna o zonă înaltă, golașă sau cu o culme întinsă. Acest sens ar putea explica denumirea vârfului, care are o formă mai domoală în comparație cu alte piscuri montane. În alte contexte, „sacă” se poate referi la un teren mai uscat sau lipsit de izvoare, ceea ce ar putea fi o caracteristică a zonei respective. Totodată, cuvântul era folosit pentru a desemna locuri de pășunat sau rute folosite de ciobani pentru transhumanță. Având în vedere că munții Gurghiului au fost folosiți intens pentru păstorit, este posibil ca numele să fie legat de această activitate. Așadar, toponimul poartă în sine istoria, geografia și identitatea locului.

Traseul spre Saca Mare

Ne-am întâlnit în jurul orei 9.30, puțin mai sus de pârtia Aluniș din Sovata. Ne-am regrupat în mașini, pentru ca să parcurgem următoarea porțiune de drum, de 4 km, până la fosta carieră de piatră. De acolo, am parcurs aproximativ 15 km dus-întors, cam 650 m diferență de nivel. A fost un traseu ușor, fără porțiuni expuse. L-am parcurs fără gândul la telefonul lipsit de semnal pe o porțiune de traseu. Ochii s-au deschis larg pentru a cuprinde toată întinderea dominată de zăpadă. Urechile au fost încântate de sunetul apei pârâului de munte, dar și de liniștea pădurii cu tainele ei păstrate doar pentru cei care știu să asculte.

Bandă albastră spre Saca Mare

Am mers în plimbare, într-un ritm potrivit întregului grup, suspendând timpul între bătăile inimii și glasul pașilor pe zăpada pufoasă, deloc înghețată în acea zi. Am urcat traseul marcat cu bandă albastră, un drum forestier, apoi o potecă ce șerpuiește elegant ca o panglică albă mișcată delicat de o gimnastă. E un traseu practicat de pasionații de schi de tură care ne-au depășit și în acea duminică, atât la urcare, cât și la coborâre. Le-am admirat curajul, pregătirea fizică, precizia coborârii pe poteca îngustă, printre copaci. Așa e iarna pe poteci spre Saca Mare.

Refugiul Saca Mare

Am poposit la Casa Vânătorilor unde am servit prânzul. Am aflat că participații la aceste drumeții sunt de trei tipuri, dacă avem în vedere proviziile cu care își încarcă rucsacurile. Începătorii au prea multă mâncare, cei experimentați mai puțină, dar sunt serviți cu plăcere. Sunt și cei care apreciază foarte bine de câtă hrană au nevoie pentru asemenea deplasări. Cert este că în grup se creează întotdeauna o atmosferă potrivită, prietenoasă… și asta e tot ce contează! În scurt timp, ne-a apărut în cale un refugiu nou, construit din lemn, curat și bine întreținut. La o mică distanță de refugiu, am văzut un observator și, la câteva sute de metri mai încolo, vârful.

Platoul Saca Mare

Drumul de la refugiu până pe Platou a fost cu câteva capcane…ale zăpezii evident, căci fiecare dintre noi s-a afundat până la brâu, în stratul mare de nea, de cel puțin trei ori. Din păcate, nu a fost deloc vizibilitate înspre munții din jur… ceața a fost stăpâna acelei zile. Se pare că o învinsese pe senina Crăiasă a Zăpezii, dar s-a străduit și ea să ne dezvăluie peisajul într-un joc misterios: un dans printre crengile înghețate, nemișcate și tăcute, care purtau povara zăpezii ca pe un veșmânt de poveste. Am simțit, pe platou, aerul rece, proaspăt și tăios. Ne-au înghețat nasul, obrajii, vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare… iarna pe poteci spre Saca Mare.

Bucuria de a fi în vârf

Dar bucuria cuceririi vârfului a fost mai puternică decât frigul care ni s-a părut, pentru o clipă, nemilos. Curiozitatea ne-a provocat gândurile cu rădăcinile înghețate și ne-a motivat să promitem că vom reveni într-o zi senină, pentru a descoperi depărtările cu vârfurile care se înalță din alte lanțuri muntoase.

Dacă te-am convins, încearcă acest traseu chiar și iarna și lasă-mi câteva impresii despre articol în comentarii!

Călătorește și povestește!