Drumeție fără marcaje prin Apusenii primitori

Punctul de întâlnire – Cotorăști

Drumeție fără marcaje prin Apusenii primitori… Farmecul unor ținuturi străbătute într-o zi însorită de toamnă pătrunde adânc ființa, fizic și organic, aducând triumful sufletului. Jubilație…
Din Aiud, parcurgem 22.3 km și ajungem în satul Cotorăști. Punct de întâlnire – refugiul care anticipează intrarea în Transapuseana, Razele Trascăului. Iar soarele chiar ne trimite raze calde, la ora 9.35, în a doua dimineață a lunii noiembrie.

Mergem cinci minute pe jos, trecem de tabla indicatoare Cotorăști care ne anunță că vom întâlni animale… domestice, vaci, și că viteza mașinilor nu ar trebui să depășească 30 km/oră. Intrarea în sat ne scoate de pe drumul asfaltat. Urcăm treptat pe ulițe de pământ fie uscat în porțiunile neumbrite, fie mai alunecos în zonele ferite de soare.

Trecem prin spatele unor gospodării și avem deja panorame superbe cu pădure în culori…cu ochii larg deschiși, îmi imaginez o mână din cer atârnând și plimbând pensula pe orizontul ce se deschide înainte-mi: „dans subtil între viață și timp”, anotimpuri lăsându-și amprenta asupra naturii, asupra oamenilor. Găsim casa femeii Ana care zilele acestea, la început de noiembrie, împlinește 81 de ani.

Oamenii Apusenilor

Acum simt că mă întorc în copilărie. O revăd parcă pe bunica de la țară. N-am vizitat-o la mormânt, dar am știut că am s-o întâlnesc azi privind-o pe lelea Ana, urmărindu-i gesturile și simțindu-i bucuria de a avea vizitatori. Chiar dacă a trăit în condiții diferite, bunica se însenina la fel, când îi călcam pragul…

Lelea Ana lăcrimează și vorbește despre moartea băiatului. Se șterge cu șorțul și ține permanent în mână un telefon… vechi, cu butoane. Parcă așteaptă un apel… Nu știe de unde a apărut moartea aceasta, păcat că nu a lăsat în urmă o familie. Poate de aici boala lui… l-a măcinat gândul de a nu se fi putut nunti cu cineva! Dumnezeu știe! Mai e un nepot care are grijă de ea… au apă și poate folosi o mașină de spălat. Toaleta e însă în spatele casei: acea căsuță de lemn care, pentru cei de la oraș, poate inhiba nevoile.

Ospitalitate

E interesant modul în care ne raportăm la acest spațiu care ne poartă în timp. Îi simțim liniștea, îi admirăm autenticitatea, îi acceptăm energia, dar ne bucurăm de realitatea evoluată în care trăim. Evoluția îi este însă datoare acestei lumi. Căci „sudoarea muncii sutelor de ani” ne-a dat confortul vremurilor moderne. Și privind pielea brăzdată a femeii, ne întrebăm: cum e mai bine? Ne îndeamnă să culegem mere. Sunt acrișoare, zemoase și bio cu adevărat. Le gustăm și, la insistențele ei, mai punem câteva în rucsac. Să aveți pentru drum, maică!

Mai târziu, ne întâmpină un localnic dornic a ne oferi cazare. Ne imaginăm cum ar fi să ne trezim de dimineață în mijlocul unui asemenea peisaj, să privim aburii ușori ai nopții alungați de zorii zilei și înălțându-se ușor în aer ca niște fantasme. Dar nu ne oprim decât câteva minute și dialogăm cu acest om care vrea și el o soție harnică ce l-ar putea ajuta la treburile gospodăriei. Nu e printre noi soția așteptată, zâmbim… dar e interesant acest autentic dialog în care omul și-a deschis cu sinceritate inima în fața grupului dominat numeric de sexul frumos căutător de armonie. Aici ne-au purtat pașii în această drumeție fără marcaje prin Apusenii primitori.

Ținut de taină

Ne continuăm traseul. Lăsăm în urmă, din loc în loc, câte un Hristos de tinichea deloc ruginită… semn că oamenii nu l-au uitat pe Dumnezeu. Credința e înscrisă în sângele lor și înrădăcinată adânc în pământul acesta strămoșesc. Aici îl simțim mai aproape pe Dumnezeu, oricare ar fi modul nostru de a-l gândi. Tuneluri de crengi ce se împreunează într-o îmbrățișare mereu minunată, indiferent de anotimp, cu covor de frunze cărămizii, sunt străbătute de raze de lumină. Parcă ne purtăm pașii prin tablouri. Nu avem nevoie de marcaje.

Niște câini curioși ne latră, ne grupăm și, cu ardelenescul „cuști!”, îi trimitem spre casele lor. Traversăm proprietăți îngrădite cu sfori străbătute de câte un fir de curent electric: „garduri” de protecție prevăzute cu un sistem ușor de deschidere care ne permite să intrăm. „Ultimul închide poarta.” Și trecem în satul Olteni. Cotorăști și Olteni: două sate din comuna Râmeț, județul Alba. Să fie numele comunei prevestitor al destinului așezărilor care o compun? Singuratice… sau poate spații de regăsire a sinelui în izolare… cum maghiarul „remete”, care-i este etimon, înseamnă „pustnic”?

Cu siguranță însă e un ținut de taină, în Vatra Agatârșilor, în minunații munți Apuseni care au tot ce trebuie: „chei, tumuli, peșteri, locuri misterioase, mănăstiri vechi, locuri energetice și fântâni ale dorințelor.” Comuna Râmeț cuprinde cătunele: Boțani, Brădești, Cheia, Cotorăști, Florești, Olteni, Râmeț sat, Valea Făgetului, Valea Inzerului, Valea Mânăstirii, Valea Poenii, Valea Uzei, Vlădești. Unele toponime rurale menționate sunt preluate de la numele de familie al locuitorilor din aceste sate.

Înserare rurală

Reintrăm în tunelul de pădure, ne pierdem mințile și ne regăsim sufletul. Urcăm, coborâm, găsim loc de popas și cântăm „La mulți ani!” Georgianei care a ales să-și petreacă ziua cu mama, pe cărări de dealuri. Citim numele înscrise pe câteva cruci ale unor morminte din curți neîngrădite, în spatele unor case părăsite: obicei ancestral de îngropare a mortului acolo lângă casa sa, lângă ai săi. Ne bucurăm de razele soarelui lângă biserică.
În drumeția fără marcaje prin Apusenii primitori, sosim la un punct panoramic și privim în depărtare Piatra Secuiului – un vârf de munte sterp- și Vârful Ardașcheia, ambele din munții Trascăului. Ne îmbogățim vocabularul cu regionalismul „trăscău” (rachiu tare) de la care, poate, s-a format numele acestor munți.

Ne îndreptăm apoi înspre mașini, pe un drum de pământ, cam trei kilometri. Se înserează. E puțin înnorat și nu vedem apusul în toată splendoarea lui, dar printre nori se deschid totuși niște ochi mici care scânteie pe bolta gri. Miroase a lapte așa cum simțeam în copilărie când bunica mulgea vaca și ne dădea să bem laptele curs direct în cană. Da, copilărie retrăită prin toate simțurile… într-o drumeție fără marcaje prin Apusenii primitori. Peisaje de vis!

Un avantaj al acestor drumeții este dialogul cu sine. Se știe că mersul pe jos este una dintre cele mai bune căi de limpezire a minții. Pe lângă schimbul de opinii cu tovarășii de grup, tăcerea care însoțește pașii pe porțiuni de drum este prilej de comunicare cu eul interior, de rezolvare a unor probleme oricât de banale, de găsire a unor soluții, de lămurire a unor dileme.

Aici, în Apuseni, Trascău, azi, 02 noiembrie 2024, am simțit autenticitatea, energia, sublimul, simplitatea, liniștea… am trăit raiul uitat în noi…

Călătorește și povestește!